Umbra ei nu mai era. Lasa-se in urma ei o adiere. Caci umbra isi urma stapana...
Uram umbra aia nesuferita care-i era tot timpul in preajma si o atingea necontenit cum nici o alta fiinta nu indraznea.
Ioana ! strigau ochii mei mijiti cautand un reper care sa aduca cu silueta ei departandu-se. Ioana plecase fluturand un zambet strengaresc de primavara care, alteori, ar fi putut hrani un suflet neimpacat ca al meu cateva saptamani. Ioana ? o mai strigai o data in gand sperand ca atunci va intoarce ultima oara capul si-mi va zambi; si daca ar fi facut asta as fi fost si mai plecat in fata ei, si mai supus, si mai neom decat sunt acum.
M-as fi dorit sa fiu un caine pe care sa-l cheme in clipele ei de tristete sau de melancolie, sa-l mangaie cu calmul mainii ei frumoase gandind undeva in departare. I-as fi fost supus si ascultator si prieten de nadejde! N-ar fi fost om sa cuteze a o supara in prezenta mea! I-as fi ghicit orice gand de tristete si l-as fi alungat cu giumbuslucuri, cu gudurat, cu orice are un caine sa se faca placut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu