Cand eram mic si incepeam sa citesc o carte noua mi se intampla deseori sa citesc intai ultimul capitol. In felul asta puteam afla anticipat daca merita citita. In functie de final, imi imaginam restul continutului; daca finalul era interesant, nu neaparat placut, aveam mai mult inclinatia sa citesc cartea.
Asta dadea in acelasi timp si un fior anticipativ al romanului; asteptam cu nerabdare sa apara protagonistii ultimului act; sa-i descopar si sa-mi imaginez la fiecare pas cum pot evolua pina la sfarsitul cunoscut. Cum se leaga povestea care are sfarsitul pe care tocmai l-ai citit.
Apoi am crescut si am inceput sa am sentimentul rusinii si sa scap de obiceiul asta pe care nu-l puteam impartasii. Apoi am citit, intr-o vacanta de vara, prima oara Dostoievski, si a fost prima oara cand mi-am dorit ca o carte sa nu se termine; sa continue asa la nesfarsit, sa imbatranesc cu nepotii langa mine, citindu-le mai departe din carte stiind ca atunci cand voi inchide ochii ultima oara ei vor deschide cartea mai departe la ultimul semn si vor continua povestea.
Se pare ca de atunci n-am mai crescut, ca la Dostoievski am acelasi sentiment de fiecare data !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu